Îmi doresc să fiu român!

Ideea că România nu este capabilă să se conducă singură şi pentru asta este nevoie de intervenţia străină este veche. De aceea am avut acordul pentru Mica Unire – 1859, consolidată în 1866 prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, apoi Marea Unire – 1918.

Deşi nimic nu-i nou sub soare, nimic din ceea ce ştiam că este sau poate fi nu a mai rămas la fel. Nici măcar durerea şi suferinţa nu mai sunt ceea ce au fost până odinioară.

Am aflat despre ororile războiului din povestirile bunicilor, din manualele de istorie şi din romanele istorice, iar celor care au avut neşansa să perceapă războiul cu propriile simţuri, rănile sufleteşti nu li s-au vindecat poate niciodată.

Acum războiul, atacurile armate, tortura, bucăţile de carne sfârtecate, copii ucişi pe caldarâm, alături de jucăria preferată sunt în direct la TV, ideea unui selfie pe tanc a devenit repede un must have, ne facem selfie cu atentatele din cafenele şi cu camioanele ucigaşe.

Oameni buni, acesta nu e un film de acţiune şi nici un documentar istoric, e lumea în care trăiţi şi voi. Poate serviţi cina linişti alături de familie când vedeţi lucrurile astea pe care aţi început să le percepeţi ca fiind deja banale, ca pe o normalitate. Deh, asta este, se întâmplă acolo, ei au avut neşansa. În felul acesta gândim fiecare dintre noi şi mergem liniştiţi să ne vedem de treburile cotidiene, dar eu unul nu pot uita cuvintele lui Martin Niemöller – Când naziştii au venit să îi ia pe comunişti, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democraţi, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicalişti, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.

Nu am văzut prea multă solidaritate în ultimul timp, ci, dimpotrivă, pluripartidismul şi goana după idealuri deşarte cultivate de o societate nesigură și fără prea multe valori pe care să-şi clădească viitorul ne-au dezbinat şi ne-au aruncat în toate colţurile lumii, uitând să ne mai căutăm strămoşii, iar când tragedia se abate asupra noastră, trebuie obligatoriu să fim solidari pentru salvarea „interesului naţional”.

Spiritul este acaparat de o atragere precoce în sfera câştigului, de o galerie de eroi fără statură şi fără semnificaţie, de o monstruoasă acţiune de pervertire vizual-auditivă, strălucitoare, colorată, stridentă, trepidantă, rece, goală de orice fond.

Din păcate, solidaritatea umană este prima victimă a triumfului pieţei de consum, iar în aceste vremuri când suferinţa umană se manifestă în cele mai variate forme, ne trezim din amorţeala în care fusesem azvârliţi.

Fragilitatea psihologică a omului modern atinge praguri alarmante, distorsionări şi nelinişti exacerbate bântuie conştiinţele, analize hiperelaborate şi un excesiv rafinament al gândirii acaparează intelectul; o pronunţată îndepărtare de natural se conturează în gusturi şi dorinţe. Goana după agreabil anulează şi întunecă orice altă direcţie de preocupare.

Absenţa de direcţie majoră, de țintă reală şi autentică, de scop în acelaşi timp simplu şi esenţial, determină mulţi tineri să aprecieze că aparţin în totalitate unui univers al divertismentului.

Viaţa este considerată exclusiv subiect de beneficiu. Fiecare preferă să se regăsească în condiţie de receptor – şi mai puţin de izvor pentru alţii.
În societăţile foarte bogate, supraexcesul de timp liber, aproape întotdeauna prost orientat, generează o fantezie şi o inventivitate infinite în tehnicile „bien-etre”-ului – iar de aici până la pervertire şi declin, distanţa nu mai este mare. În mod paradoxal şi neaşteptat, civilizaţia actuală acţionează negativ nu printr-un exces de rău, ci printr-un exces de bine.

Condiţia actuală a individului naşte, din ce în ce mai mult, trei tipologii umane: martirul, eroul şi victima, iar condiţiile dure de viaţă sunt indispensabile pentru a scoate la lumină ceea ce este mai bun în personalitatea umană. Asta ar trebui să se întâmple în aceste clipe în care nepăsarea a devenit un stil de viaţă. Suntem nepăsători la lucrurile mici care se întâmpla zi de zi lângă noi, dar suntem foarte mişcaţi de lucrurile care se petrec în depărtări, în abstract, suntem solidari cu oameni pe care nu îi cunoaştem pentru că este minunat să fim solidari cu umanitatea văzută în plan îndepărtat, uitând să ne aplecăm atenţia asupra lucrurilor şi oamenilor de lângă noi care ne cer în fiecare zi ajutorul.

Aş putea spune că sunt momente în viaţa mea în care sunt de acord cu Dostoievski, care spunea: „Mie mi-e dragă umanitatea, dar, totuşi, mă surprinde un lucru: cu cât mi-e mai dragă umanitatea, în general, cu atât iubesc mai puţin pe oameni, adică pe indivizii izolaţi. În visele pe care le urzesc… adeseori simt o dorinţă pătimaşă de a sluji umanitatea, şi poate că într-adevăr aş primi chiar să port crucea pentru alţii, dacă aşa ar cere împrejurările; cu toate astea, nu mă simt în stare să stau două zile la rând în aceeaşi odaie cu altcineva… În schimb, nu ştiu cum se face, dar am constatat că cu cât urăsc mai mult indivizii, luaţi în parte, cu atât dragostea mea pentru umanitate, în general, este mai fierbinte”.

Europa zilelor noastre a devenit un teritoriu împânzit de tragedii cotidiene, iar solidaritatea umană este foarte prezentă în spaţiul public, este cultivată, promovată, este singurul lucru bun care ne-a mai rămas. Reţelele de socializare sunt pline de mesaje şi îndemnuri, de concepte și de clişee, unele dintre ele devenind de multe ori doar sloganuri pompoase menite să ne stârnească sentimente profunde, fiind plăcut surprinşi că suntem capabili de trăiri intense pe care le crezusem demult apuse… Descoperim că suntem vii, că trăim şi mai ales că trăim pentru alţii, pentru semenii noştri, că am făcut un lucru extraordinar că am pierdut o zi sau mai multe, sau o săptămână pentru a sta la cozi să donăm sânge, sau o sumă de bani, ca i-am mobilizat pe alţii în demersul nostru magnific.

Locul tragediilor trebuie să fie obligatoriu împânzit cu candele și flori, trebuie să ne rugăm cu toţii și aşteptăm la rând să păstrăm un moment de reculegere şi să depunem un buchet de flori în memoria victimelor acestui eveniment, pentru liniştea sufletului victimelor acelui eveniment, să păstrăm un moment de reculegere pentru victimele celuilalt eveniment, toate tragice şi din ce în ce mai multe.

Nu știu dacă acesta este momentul potrivit pentru rugăciuni și nu știu dacă vreo rugăciune mai poate să facă ceva pentru sufletele noastre nepăsătoare care trec în fiecare zi pe lângă abuzuri și nedreptăți.

Nu ştiu de ce nu rezonez prea mult cu mişcarea aceasta de solidaritate. Poate ca în ultimele decenii cele mai grave fisuri au apărut tocmai în stratul de ozon al solidarităţii umane. Poate că mult timp pentru noi solidaritatea se manifestă nu din spirit civic sau din aderarea la nişte valori universale, ci din amintirea statului la cozi.

Este clar că ne aflăm în faţa unei prefaceri a istoriei şi a lumii, iar aceste prefaceri sunt inerente aşa cum, dacă nu ar fi fost şarpele, Eva ar fi umblat şi astăzi, virgină, prin Rai.

Sfântul Nicolae Velirimovici spunea: „Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă”, dar când se va face ziuă eu nu vreau să fiu nici erou, nici martir şi nici victimă… vreau să fiu încă român!