Ființele firave ale unei lumi perfecte
Îmi voi aminti de pandemia de coronavirus ca o despre o perioadă în care am citit mai mult decât oricând în viaţa mea, o perioadă în care mi-am pus tot felul de întrebări încercând să-mi explic foarte multe paradoxuri ale unei societăţi ce s-a autoproclamat civilizată şi pe care am considerat-o ca atare până acum câteva luni şi multe contradicţii ale ştiinţei despre care avusesem impresia că se află la un nivel de dezvoltare care ar putea face faţă oricărei provocări.
Contrar obiceiurilor mele literare, focalizate foarte mult pe beletristică şi romane care mă faceau să evadez din cotidian, pandemia m-a făcut să-mi îndrept atenţia către o carte a unui psihiatru vienez, Viktor Emil Frankl, doctor în neurologie și filosofie, o carte care l-a făcut celebru în lumea întreagă – „Man’s search for meaning” (Omul în căutarea sensului vieții) care rezumă experiența sa din lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde a putut verifica „la cald” principiile logoterapiei, pe care deja le stabilise în timpul muncii sale ca neurolog la cel mai mare spital policlinic din Viena (Rotschild).
Am vizionat cu toţii documentare despre acea perioadă a istoriei care va rămâne peste vremuri ca fiind cel mai degradant mod de manifestare a unor fiinţe cărora le-a plăcut să se numească oameni. Am cunoscut într-mod detașat, realitatea crudă cu care se confruntau evreii deținuți, prin intermediul literaturii, însă cartea lui Viktor Frankl nu este despre Holocaust, cât este despre interacțiunea și dialogul interior ale autorului cu întâmplările din lagărele pe unde a fost plimbat și cum s-a folosit de logoterapie pentru a putea a nu-și pierde speranța.
Provenind dintr-o veche familie evreiască de viță nobilă din Praga, considerat „profetul sensului vieții”, Frankl a militat încă din adolescență pentru valoarea sensului pe care viața îl are, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții sale este forța motrice primordială a omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deși nu avea decât 13 ani, când acesta a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”:
Am sărit în picioare și i-am spus: „Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”’ (“Recollections” – Frankl Autobiography, 2000)
După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de al doilea război mondial, în 1942, Frankl a fost deportat în lagărele morții împreună cu mama, tatăl și una din cele două surori ale sale. La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărți (care ulterior a fost publicată sub numele de ‘The doctor and the soul’ – Doctorul și sufletul) și care conținea conceptele fundamentale ale logoterapiei create de Frankl, precum și ale experienței sale clinice ca neurolog și psihiatru, care susțineau și validau empiric teoria sa. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. Frankl a refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz, pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului.
„Pot să mărturisesc că, printre alte lucruri, îmi datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat”.
Acesta a fost publicat ulterior sub numele de „Doctorul și sufletul” (The doctor and the soul), deși cartea care l-a făcut celebru este „Omul în căutarea sensului vieții” (Man’s search for meaning). Citatul cel mai elocvent al concepției frankliene, care suprinde concepția centrală a lui Frankl despre libertatea de voință a omului, sună astfel:
Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi.
Contextul în care Frankl face această afirmație este următorul:
Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, își dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi – Viktor Frankl, ‘Man’s search for meaning’).
„Doctor Frankl, cartea dumneavoastră a ajuns un adevărat bestseller – cum vă face să vă simţiţi acest succes?”, întrebau reporterii de la ziarele americane, întrebare la care autorul răspundea că succesul de care se bucură cartea sa nu este atât de mult o realizare sau un merit personal, cât mai degrabă o expresie a suferinţei vremurilor noastre: dacă sute de mii de oameni întind mâna către o carte al cărei titlu promite să dea un răspuns la chestiunea sensului vieţii, probabil că această chestiune este una care îi pune pe jar.
Numai că în anii ’60-’70, etologul american John Calhoun a făcut un experiment social remarcabil, cunoscut ca „Universul 25”, care avea să antameze un comportament viitor al omenirii. După ce începuse prin 1958 cu „Universul 1”, a ajuns, în final, la o rafinare teribilă a experimentului și la concluzii de-a dreptul înfiorătoare.
„Universul 25” era un rezervor de formă pătrată cu latura de 2 m și înălțimea de 1.5 m, în care se păstra o temperatură constantă de 20 grade, ideală pentru șoareci. Animalele introduse aici aveau apă și hrană din abundență. Practic acesta era un paradis al rozătoarelor întrucât nu existau dușmani naturali, totul era septic (se făcea curățenie săptămânal, iar medicii veterinari se asigurau că grupul are o sănătate fizică deplină), bolile erau „eradicate”, iar existența din belșug a hranei elimina lupta pentru supraviețuire. Sistemul de hrănire și de alimentare cu apă era gândit astfel încât aproape zece mii de șoareci s-ar fi putut hrăni concomitent fără să simtă vreun disconfort.
Având toate aceste premise s-a început popularea cu patru perechi perfect sănătoase de şoareci. Obișnuirea cu spațiul, explorarea acestuia și nașterea primilor pui a fost denumită de Calhoun „Faza A”. Imediat după aceasta a început expansiunea sau „Faza B” caracterizată printr-o creștere exponențială a populației în condiții apropiate de cele ideale (matematice).
A urmat „Faza C” a experimentului. În populația de șoareci se făcuseră ierarhii. În aceste condiţii a apărut o nouă categorie socială, cea a „oropsiților”, alcătuită din puii mai tineri, care deveneau repede victime ale agresiunilor șoarecilor mai în vârstă care se bucurau de o stare fizică foarte bună.
„Oropsiții” au dezvoltat un psihic din ce în ce mai precar. Culmea, într-un univers în care spațiul devenea o problemă, aceștia erau din ce în ce mai puțin agresivi, refuzându-și rolul social de apărători ai femelelor gestante și ai puilor. Vârful acestui comportament aberant a fost atins în momentul în care multe femele au început să-și nimicească puii, retrăgându-se în cuiburile superioare și refuzând împerecherea.
Acesta a fost momentul trecerii în „Faza D”, cea a distrugerii. Din grupul „oropsiților” au apărut treptat noi personaje denumite „frumoșii” sau „dichisiții”. Se distingeau de ceilalți întrucât aveau blana impecabilă. Grupul era compus, în principal, din masculi având un comportament absolut necaracteristic. Membrii săi refuzau să lupte pentru teritoriu sau pentru femele, nu se împerecheau și duceau o viață absolut pasivă. În ziua cu numărul 1780 a murit ultimul locuitor al acestui paradis.
Concluziile experimentului lui Calhoun sunt de-a dreptul îngrijorătoare. Fiecare specie caută să-și găsească și să-și dezvolte condițiile ideale de trai, însă rezultatele se văd prin apariția unor teorii aberante care tind să devină norme sociale, prin „robotizarea” individului, prin lipsa valorilor şi a idealurilor, prin ridicarea non-valorilor la rangul de idoli ai noii generaţii. Oamenii lipiți de ecrane și „frumoșii” orașelor noastre par a fi simptomele unei societăți care merge iremediabil spre autodistrugere.
“Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice.”, spunea Nietzsche, iar Frankl îl citează în cartea sa, spunând mai departe: “Consider că este o concepție greșită și periculoasă despre igiena mintală presupunerea că omul are nevoie, în primul rând, de echilibru sau, așa cum este numit el în biologie – de “homeostază”, adică o stare lipsită de orice tensiune. De fapt, omul nu are nevoie de o astfel de stare lipsită de tensiune, ci, mai degrabă, de strădania și lupta pentru atingerea unui scop valoros, a unei sarcini liber asumate. Lucrul de care are el nevoie este nu să scape cu orice preț de tensiune, ci omul are nevoie de chemarea pe care i-o adresează un anumit sens potențial care se vrea realizat.”
Confortul lumii civilizate ne-a adus în situaţia paradoxală în care s-au găsit şi șoarecii lui Calhoun, aceea de a avea tot şi de a nu fi capabili mai mult decât a ne satisface nevoile primare, primitive aş spune, de a mânca, a bea şi a ne spăla.
Pandemia ne-a găsit atât de pregătiţi din punct de vedere tehnologic, ştiinţific şi medical, dar neputincioşi din punct de vedere sociologic, psihologic şi uman. Suntem doar nişte „dichisiţi” care stăm cocoţaţi în vârful patului visând la o bere la terasă şi la o lascivă seară de vară în care să ne delectăm privirea cu nurii duduilor de pe Dorobanţi, dudui care au investit, culmea, mii de euro în acid hialuronic şi botox, iar acum sunt nevoite să poarte mască.