Celebrarea unei justiții inexistente

În anul 1994, prin Hotărârea de Guvern nr. 364 din 27 iunie 1994, s-a stabilit a fi celebrată „Ziua Justiției” în România. Un demers lăudabil dacă ar fi să ne raportăm la recunoaşterea meritelor unei categorii profesionale şi ale uneia dintre puterile statului.

Dacă mă raportez însă la perioada în care a fost instituită această sărbătoare şi la calitatea clasei politice de atunci, nu pot să nu remarc un puternic iz politicianist, amestecat cu puţină aromă de slugărnicie. Era perioada în care PSD, în frunte cu Ion Iliescu, punea bazele dezastrului ce va urma pentru România. Cunoscându-şi scheletele din dulapuri, aveau nevoie de o protecţie pe care, aşa cum observăm fără prea mari eforturi, şi-au obţinut-o. Dosarele Revoluţiei şi Mineriadelor sunt nişte glume proaste, despre care doar nişte idealişti ca mine ar mai putea îndrăzni să vorbească. Privilegiile au fost instituite prin efectul legilor, imparţialitatea şi independenţa au devenit nişte sloganuri greţoase, lipsite de fond, iar justiţia din România a devenit o mascaradă la care apelezi doar în situaţii extreme şi doar după ce ai epuizat toate alternativele.

De câţiva ani, să celebrezi “Ziua Justiţiei”, a devenit o ruşine pentru foarte mulţi oameni din acest domeniu. Ce anume ar fi de sărbătorit în legătură cu justiţia din România?!?! Cum ai putea sărbători un eşec!? Experimentul numit “Justiţia după 1989” a ajuns la capăt. Obedienţii şi-au făcut treaba, politicienii şi-au rezolvat şi ei problemele, dar justiţia, la fel ca orice alt sistem, necesită o anumită analiză cu privire la traiectorie, structură, obiective, comportament, funcţionalitate, arhitectură, concepte cu ajutorul cărora se investighează modul de funcţionare, în vederea proiectării sau reproiectării unor sisteme mai performante.

Decizia Curţii Constituţionale din anul 2020, cu privire la recrutarea magistraţilor din România a adus o astfel de reproiectare de care aveam nevoie. Expresiile repetitive folosite pentru a convinge populaţia că mai există încă justiţie în România au devenit agasante, iar discursul despre justiţie se transpune, de cele mai multe ori, într-un limbaj de lemn, în nişte principii şi într-o superioritate cu care au fost învestiţi nişte indivizi de către o clasă politică oportunistă şi incompetentă.

Anul trecut am avut parte, aşadar, de o decizie istorică, decizie care ne-a reamintit, dacă mai era cazul, că multe dintre legile din România au fost făcute prin încălcarea Constituţiei, şi, în funcţie de un interes sau altul, acest lucru îl recunoaştem sau nu.

Ceea ce a fost de distrus, a fost distrus, rămâne de văzut cum se mai pot lipi bucăţile unei Românii ciopârţite de oportunişti, iar dacă până la justiţia divină trebuie să trecem prin purgatoriul justiţiei pământeşti, se naşte întrebarea: cui mai foloseşte o justiţie târzie sau ineficientă?