Justiția târzie și selectivă lovește și cultura din România

Fără cultură şi relativa libertate pe care o implică, societatea, chiar dacă pare perfectă, nu este decât o junglă. De aceea, orice creaţie autentică este un dar către viitor, spunea Albert Camus.

Mă gândesc din ce în ce mai mult în ultima vreme înainte să cumpăr un bilet la teatru sau la operă dacă merită banii şi mai ales timpul meu, iar asta se întâmplă tocmai din cauza faptului că actul de cultură în România nu se mai bucură nici de “relativa libertate” despre care vorbea Camus.

Cultura în România a devenit o afacere şi ca în orice afacere sunt implicaţi oameni fără scrupule, fără valori şi cabotini rataţi care visează celebritatea. Pentru mine lucrurile sunt simple, atât timp cât am avut nişte repere morale şi culturale, pe care încă mă încăpăţânez să le păstrez, însă generaţiei tinere îi lipsesc cu desăvârşire modelele adevărate, iar poleiala şi kitsch-ul pe care le livrează mass-media şi formele acelea de organizare tribală care în România poartă denumirea de instituţii de cultură au avut menirea de a da naştere “junglei” pe care Camus a intuit-o.

Circul mediatic din ultima vreme legat de managmentul celor mai importante opere naţionale din România, Opera Națională Bucureşti şi Opera Națională Română Iaşi, a avut ca rezultat două demisii şi la orizont se întrevede şi un lung şir de cercetări penale, cercetări cărora ar trebui să le acordăm toată credibilitatea, dacă nu ar fi doar nişte şicane ale unei justiţii care fie este prea târzie, fie este inexistentă.

Beatrice Rancea a anunţat că demisionează, iar Ministrul Culturii a confirmat încetarea mandatului începând cu 1 septembrie 2021. Este un gest de onoare venit din partea unei persoane care s-a bucurat şi se bucură de aprecierea publicului cunoscător, iar această demisie este o adevărată pierdere pentru Opera Naţională Iaşi care, la fel ca şi Opera Naţională Bucureşti, devine un obiect de tranzacţie pentru interesele pecuniare ale unei grup de interese.

În demisia adresată ministrului culturii putem observa că realizările lui Beatrice Rancea ”au fost în ultimul timp denigrate și condamnate, fiind puse într-o lupă meschimă și denigratoare”, așa cum reiese din documentul de mai jos.

Până la pronunţarea unei sentinţe definitive de condamnare, Beatrice Rancea se bucură de prezumţia de nevinovăţie instituită prin lege. Tot de o prezumţie “se bucură” şi viaţa culturală din România, şi anume de prezumţia dilentantismului, atât timp cât instituţiile de cultură sunt bântuite de scandaluri privind nepotisme, urzeli de interese şi numiri politice în funcţii de conducere. Tot ceea ce ne mai rămâne este să sperăm că nu vom avea parte de o justiţie târzie, căci o justiţie târzie este la fel de ineficientă ca una inexistentă, iar Beatrice Rancea nu este un trofeu vânat de campania de PR a unor instituţii care vor să-şi demonstreze eficienţa.