Fericirea, enigma secolului XXI

Fericirea este, probabil, enigma secolului XXI, fiecare dintre noi căutând metode și resurse să fim fericiți. Este unul dintre acele concepte pentru care există nenumărate interpretări și pentru care nu există un consens.

Michel Foucault, referindu-se la tradiția pitagoreică a preocupării de sine, materialiazată în practici prin care încercăm să ne luăm în îngrijire pe noi îșine, punea bazele unor „tehnologii  ale sinelui“. Acestea, explica filozoful francez, „permit indivizilor să efectueze, singuri sau cu ajutorul altora, un anumit număr de operațiuni asupra propriului corp și suflet, asupra gândurilor, comportamentelor, asupra modului lor de a fi; să se transforme în așa fel încât să atingă o anumită stare de fericire, de puritate, de înțelepciune, de perfecțiune sau de imortalitate“. În vremurile noastre aceste tehnici stau la baza a ceea ce numim dezvoltare personală. O incursiune în filosofia antichității ne dezvăluie faptul că de-a lungul vremii toate societățile au îmbrățișat dezvoltarea personală, adaptată nevoilor și valorilor specifice epocii la care ne referim.

Astăzi, putem spune că dezvoltarea personală este parte integrantă din această ideologie a tehnicilor de creare a sinelui și a proiectului pe care fiecare individ îl are de îndeplinit. Din ce în ce mai mult ni se transmite ideea că fericirea este, până la urmă, doar o chestiune de a alegere pentru noi. Suntem artizanii propriei fericiri sau, dimpotrivă, ai propriei nefericiri. Societatea modernă se întrece în a crea indivizi fericiți și consumatori disciplinați, promovând tocmai ideea că este doar alegerea lor și că acestă alegere îi face fericiți. Indivizii sunt fascinați de a-și alege modul în care își construiesc existența, iar genul acesta de individ, cred din ce în ce mai mult, este cetățeanul model al neoliberalismului. Un neoliberalism globalizat care a pus pe umerii individului povara alegerii de a fi sau a nu fi fericit, spălându-se pe mâini de responsabilitatea pe care o are statul pentru proprii cetățeni. „Indivizii conștienți de propria putere de alegere consideră că se eliberează de sistem, dar nu realizează că dezvoltarea personală devine sistemul“.

O altă capcană a dezvoltării personale care a acaparat mintea indivizilor tehnologizați este cea a gândirii pozitive cu orice preț și a fericirii autoimpuse. Pot spune cu tărie că sunt o persoană pozitivă și cei care mă cunosc pot confirma asta. Însă a gândi pozitiv, de cele mai multe ori, este sinonim cu a fi orb în mod voit. Nu te mai deranjează politicienii corupți și incompetenți, funcționarii nepregătiți și presiflanți. Toate acestea pentru că tu ți-ai propus să fii pozitiv și să fii artizanul propriei fericiri. Gândirea pozitivă nu te scoate din marasmul societății degradate. Cel mult îți poate oferi o alternativă pentru a evita o criză de nervi și eventuale probleme de sănătate ca o consecință a frustrărilor accumulate. Gândirea pozitivă în sine nu-ți face viața mai bună, ba mai mult, uneori te ține blocat pentru a nu reacționa la nedreptăți, la incompetență și la corupție….. iar asta convine de minune statului neoliberal care ți-a creat instrumental propria fericire.

20 martie este ziua internațională a fericirii și dincolo de orice definiție sau modalitate de a fi fericit, cred că, înainte de toate, un individ fericit este acelea care are conștiința propriei existențe. Răgazul necesar de a ne întreba dacă suntem fericiți sau nu, ne va conduce cu siguranță către un sentiment de nefericire, pentru că noi, oamenii, suntem construiți să privim atât de mult către ușa care se închide încât ratăm momentul în care o altă ușă ni s-a deschis. Și ne mai confruntăm cu o realitate: aceea că noi căutăm cu toții fericirea, precum acei bețivi care își caută casa, știind că se află pe undeva prin preajmă. Iar dacă ar fi să vorbim despre o casă a fericirii în care ne-ar plăcea să locuim, cred că pentru mulți români în ultimii 30 de ani,” sala de așteptare” este singura încăpere în care și-au dus existența.

Mulți dintre noi nici nu mai suntem în stare să răspundem la întrebarea cine suntem cu adevărat și la câtă fericire îndrăznim să visăm, tocmai pentru că vedem trecutul mai bine decât a fost, prezentul mai rău decât este și viitorul mai lipsit de succes decât va fi. Iar acest lucru se întâmplă nu pentru că am refuza să fim artizanii propriei fericiri, așa cum ne învață dezvoltarea personală sau neoliberalismul globalist, ci doar pentru că din ce în ce mai mulți români se simt străini în propria țară.