Ultimul act al președintelui Klaus Iohannis, politica externă a României cade victimă unui gest arogant

Într-o lume a politicii internaționale în continuă schimbare, comportamentele liderilor pot influența atât relațiile bilaterale, cât și imaginea națiunilor pe care le reprezintă. Recenta reuniune a Consiliului European de la Budapesta a fost marcată de un gest controversat al președintelui Klaus Iohannis, care a întors spatele liderului ungar Viktor Orbán, un incident care a stârnit discuții aprinse și decredibilizare în rândul opiniei publice, generând întrebări cu privire la motivele și impactul acțiunii sale, astfel că gestul președintelui, aflat la final de mandat, a reușit să facă din România un subiect ”de ridicol” pe scena internațională.

Președintele român coboară fără grabă din mașină, nici măcar nu se uită la Viktor Orbán, care se afla în fața sa, apoi îi întoarce spatele pentru aproximativ o jumătate de minut, în timp ce pare că vorbește cu șefa de protocol, își pune telefonul în buzunar și își aranjează sacoul. Gestul său a fost atât de teatral, încât nu avea cum să fie un accident. Viktor Orbán trebuie să fi înțeles mesajul pentru că, deși s-a uitat la spatele lui Iohannis pentru o clipă, după câteva secunde, și-a întors privirea într-o parte și a zâmbit cu subînțeles, ridicându-și sprâncenele, pentru ca după ce Klaus Iohannis să se fi aranjat, să urmeze strângerea de mână, fotografia și discuția de bun venit.

https://www.youtube.com/watch?v=PM38uwvvd8s

Pentru a înțelege pe deplin relevanța acestui incident, este crucial să ne întoarcem la relația dintre România și Ungaria, două țări care au o istorie complexă, marcată de tensiuni naționale și etnice, dar și de momente de cooperare. Este bine cunoscut faptul că Viktor Orbán, liderul Ungariei, a fost de multe ori criticat pentru abordările sale autoritariste și pentru politicile care afectează minoritățile, inclusiv pe cea română din Transilvania. În acest climat, poziționarea președintelui Klaus Iohannis, care a fost ales pe baza unei platforme pro-europene și pro-democratice, este deosebit de importantă. Klaus Iohannis a încercat, de-a lungul mandatului său, să îmbunătățească relațiile cu partenerii europeni, fiind considerat un susținător al valorilor statului de drept și al democrației. Prin urmare, gestul său de la Budapesta, care poate fi interpretat ca o ruptură a acestor relații, ridică o serie de întrebări legate de intențiile și strategia sa politică.

Momentul în care Klaus Iohannis i-a întors spatele lui Viktor Orbán a fost interpretat ca o acțiune simbolică ce reflectă dezacordul față de politicile acestuia. Un astfel de gest nu este doar un act de indisciplină politică, ci și o declarație puternică, ce se poate transforma într-un precedent periculos în relațiile dintre cele două state, pentru că un președinte care refuză să recunoască existența unui partener, indiferent de disensiunile existente, poate deschide o cutie a Pandorei, care să afecteze nu doar relațiile diplomatice, cât și interesele românilor din Ungaria.

În plus, acest comportament imprudent la o reuniune de nivel înalt denotă nu doar lipsă de respect față de colegii săi europeni, dar și o neînțelegere a delicatului nostru rol în arhitectura politică a Uniunii Europene. România, ca membru al UE, trebuie să colaboreze cu toate statele membre, chiar și cu cele cu care are divergențe, iar abandonarea diplomației în favoarea gesturilor impulsive riscă să strice relațiile care sunt esențiale pentru stabilitatea și prosperitatea regiunii.

Incidentul, pe lângă faptul că a creat valuri în rândul politicienilor și analiștilor, a generat și reacții din partea populației, astfel că oamenii se întreabă cum este posibil ca președintele unei țări să acționeze în mod atât de iresponsabil, expunând România ridicolului pe scena internațională. Așadar, imaginea externă a mandatului său este marcată de două evenimente: aruncarea paltonului pe mașină la Paris, care s-a vrut a fi un simbol de putere, și gestul de la Budapesta, la final de mandat, care are potențialul de a șterge în totalitate imaginea de conduită responsabilă pe care Klaus Iohannis a încercat să o promoveze la nivel internațional.

https://www.youtube.com/watch?v=3rs_uboe2RE

Din păcate, această situație pare a fi doar o continuare a unui trend care a marcat mandatele președintelui. Pentru a înțelege pe deplin aceste gesturi, trebuie să ne amintim de modul în care mandatul lui Klaus Iohannis a evoluat de-a lungul timpului. De la începuturile sale, când a promis reforme, transparență și un nou capitol în politica românească, am asistat la o serie de decizii și acțiuni controversate care au ridicat semne de întrebare asupra consecvenței sale – un președinte care începe cu promisiuni de integritate și încheie cu gesturi de ignorare a colegilor săi de breaslă lasă în urmă o pură ambiguitate.

Gestul său de la Budapesta poate fi privit prin prisma unei crize de leadership. Politica externă nu se face doar din principii, ci și prin tactică și diplomație, însă în loc să utilizeze forța simbolică a poziției sale pentru a promova dialogul și colaborarea, Klaus Iohannis a ales să transmită un mesaj de război, alegând să se distanțeze, ceea ce poate aduce consecințe grave pentru România.

Pe rețelele de socializare și în rândul analiștilor politici s-au ridicat voci critice care contestă acțiunile ficusului arogant de la Cotroceni. Criticii argumentează că prin acest gest, Klaus Iohannis nu a pierdut doar o oportunitate de dialog, dar a și întărit prejudecățile istorice dintre România și Ungaria, iar o astfel de atitudine nu face decât să îngreuneze pe viitor o eventuală colaborare, lăsându-i pe românii din Ungaria fără susținerea necesară, aceștia fiind oricum lăsați deoparte din cauză că România a trimis în misiuni diplomatice oameni care nu au de-a face nici cu diplomația, nici cu dialogul sau ajutorarea și coagularea unei populații care încetul cu încetul își pierde identiatea națională.

Faptul că Iohannis a ales să ignore un dialog potențial cu Viktor Orbán, într-o perioadă în care instabilitatea politică și economică este un subiect fierbinte la nivel european, reprezintă o oportunitate ratată. Strategia sa ar fi putut include întărirea relațiilor cu țările din grupările de discuție de interes comun, negociind soluții viabile pentru problemele mai largi, cum ar fi protecția minorităților sau colaborarea în domeniul energetic, însă în loc să construiască poduri, Klaus Iohannis a preferat să ridice ziduri, gestul său având potențialul de a agrava diviziunile.

Incidentul de la Budapesta este un semnal de alarmă nu doar pentru români, ci și pentru întreaga clasă politică din România, căci într-o lume interconectată, în care relațiile internaționale sunt cruciale pentru prosperitatea națiunilor, un lider trebuie să fie capabil să navigheze provocările cu delicatese și discernământ. Klaus Iohannis, prin gestul său, a demonstrat incapacitatea de a face față provocărilor politice actuale, ridicând întrebări despre viitorul protecției românilor din Ungaria și, în general, despre politica externă a țării.

În ultimele zile de mandat, Iohannis a reușit performanța ca România să fie o țintă a ironiei internaționale. Asemănător gestului său emblematic de la început de mandat de la Paris, acest ultim comportament lasă un gust amar și loc unei întrebări: cărei Românii am îngăduit să ne reprezinte în Europa?

Constatările vin cu un mesaj bine definit – schimbarea este imperativă, iar liderii care ignoră responsabilitatea și diplomația nu pot conduce o națiune cu demnitate și respect.

Poporul român pare urmărit de două blesteme: blestemul președinților care nu reușesc să se ridice la înălțimea așteptărilor și blestemul serviciilor secrete, care, prin devierile lor, influențează deciziile politice în moduri care ne pun în pericol viața, iar istoria ne arată că aceste servicii și-au dezvăluit natura trădătoare, trădându-l pe Nicolae Ceaușescu în 1989, și de atunci s-au transformat din instituții destinate protecției naționale în organizații cu agende politice proprii, actori ai scenei politice.

După aproape 10 ani de președinție, Klaus Iohannis pare să nu fi învățat mare lucru din experiențele acumulate, afișând o politică de evitare a dialogului și a compromisului, căci într-o perioadă în care ar fi trebuit să demonstreze maturitate și viziune, alegerea de a întoarce spatele în fața unui partener de discuție demonstrează o incapacitate de a evolua, părând mai degrabă un turist în funcție, care rătăcește pe un tărâm politic fără a înțelege subtilitățile și însemnătatea acestuia.

La fel cum după zece ani de turism se pot acumula lecții valoroase despre destinațiile vizitate, așa și un lider ar fi trebuit să învețe despre responsabilitate, comunicare și diplomație. Dar gestul său recent sugerează că aceleași greșeli sunt repetate, iar lecțiile rămân neînvățate.

Cu toate acestea, să nu disperăm! Așteptăm cu interes să vedem cum va explica acest gest inexplicabil în ultima sa carte, ”Ultimul pas”. Poate că, în paginile acestei lucrări, Klaus Iohannis va reuși să ne ofere nu doar o justificare, ci și o reflecție profundă asupra mandatului său, precum și a legăturilor pe care le-a construit sau le-a distrus. Rămâne de văzut dacă, în cele din urmă, va avea curajul să-și recunoască greșelile și să ofere o viziune reală pentru viitorul României în contextul relațiilor internaționale. În acest caz, poate că ultima carte a președintelui va deveni mai mult decât o simplă relatare de final de mandat; să sperăm că va fi o oportunitate pentru regăsirea demnității, responsabilității și a unei adevărate viziuni pentru țară.

Într-un moment diplomatic de maximă importanță, Klaus Iohannis a ales să întoarcă spatele unui partener strategic, Viktor Orbán, un gest ce trece de la o simplă ciocnire de orgolii la o veritabilă lecție despre eșecurile unui lider care nu reușește să înțeleagă adevăratul sens al diplomației. Într-o eră în care comunicarea între state trebuie să depășească furia impulsurilor personale, acest act transmite atât dispreț față de partenerii și vecinii țării, cât și față de însăși România pe care ar fi trebuit să o reprezinte cu demnitate.

Este evident că președintele Iohannis a pierdut o oportunitate rară de a se ridica la înălțimea așteptărilor unei națiuni care cerea claritate, dialog și viziune pentru viitor. Mai mult decât un simplu accident de protocol, incidentul de la Budapesta reflectă o lipsă crasă de discernământ, în contextul în care România, parte integrantă a Uniunii Europene, ar fi trebuit să își consolideze relațiile externe și să se impună ca un actor respectat pe scena internațională, însă la aproape zece ani de mandat, Klaus Iohannis lasă nerezolvate marile dileme interne ale țării, dar și încurajează și riscuri diplomatice ce pot avea repercusiuni asupra relațiilor României cu vecinii și partenerii săi europeni.

Henry Kissinger spunea că Ceea ce contează nu este ce faci atunci când lucrurile merg bine, ci cum te comporți atunci când tensiunile sunt la cote maxime”, iar gestul președintelui român demonstrează că, într-adevăr, nu toate momentele de criză pot fi gestionate cu succes prin aroganță sau dispreț. De la imaginea unui președinte în fața Palatului Elysée, aruncând paltonul ca un simbol al unei autorități absolute, până la fiecare moment public al ”ficusului arogant” de la Cotroceni, acest final de mandat al lui Iohannis pare să fie marcat nu de înțelepciune și maturitate politică, ci de o continuă, egoistă și lipsită de sens evitare a responsabilității.

În fața acestui ultim act de „aroganță protocolară”, nu ne rămâne decât să ne întrebăm ce viitor va avea România în politica europeană, mai ales atunci când liderii săi se lasă ghidați mai degrabă de gesturi de ego și orgoliu decât de strategii de dezvoltare.

Totul depinde de curajul de a privi în față realitatea și de a construi, în sfârșit, o viziune pentru o Românie unită, demnă și respectată în Europa.