România „statului vertical“ și a infrastructurii paralele

Recunosc că m-a intrigat tot timpul fatalismul mioritic al poporului român, „o monumentală lecţie de laşitate, de renunţare“, dacă ar fi să ne luăm după unii exegeţi, care ar trebui scoasă din manualele şcolare. De cele mai multe ori am privit această atitudine ca pe o trăsătură de caracter care dă un farmec  aparte românilor, însă acest sentiment dispare când constatat că românii au ajuns din ce în ce mai mult să confunde un management prost cu destinul.

Acesta este şi motivul pentru care românul încă mai dă vina pe soartă în faţa unui accident rutier cauzat de craterele din asfalt, soarta agriculturii şi a aşezărilor rurale, încă mai depinde de cantitatea anuală de precipitaţii şi Dumnezeu încă mai este răspunzător pentru asta.

Reprezentând ansamblul principiilor folosite ca un tot unitar pentru furnizarea unor servicii, infrastructura este un domeniu care ar trebui să preocupe orice stat civilizat în vederea asigurării desfăşurării şi dezvoltării sectoarelor economice.

În contextul actualelor schimbări geostrategice, mai mult decât oricând ar trebui să vorbim de infrastructura rutieră, feroviară, de comunicaţii, de transport, de energie electrică și, având în vedere schimbările climaterice, de infrastructura ecologică.

România secolului XXI încă mai stă la mila litrului de apă/ metrul pătrat. România ocupă locurile codașe la nivelul UE când vine vorba de infrastructură. Nu avem autostrăzi sau cale ferată datorită faptului că am tratat extrem de prost un sector esențial al economiei naționale. Conectarea la marile coridoare europene, fie că vorbim de autostrăzi, fie de calea ferată sunt blocate de dificultăţile inerente obţinerii unei autorizații. Totodată, blocajul apare şi la nivelul instituțiilor statului care, datorită suprareglementărilor venite de la Bruxelles și a excesului de zel împiedică ca marile proiecte de infrastructură să poate fi realizate. Întrebările care se nasc sunt cum poate o instituție a statului român să blocheze însuşi statul în demararea unor proiecte majore de interes național şi de  nimeni nu răspunde întârzierilor apărute în execuția acestor proiecte, precum şi în gestionarea frauduloasă a fondurilor alocate dezvoltării infrastructurii?

Minunata luptă anticorupţie a creat premisele responsabilizării clasei politice şi a oamenilor de afaceri implicaţi în cheltuirea banului public, numai că, după ani şi ani de chinuri şi zbateri, de cătuşe televizate şi glorioase arestări, nu mai auzim nimic despre EADS, Microsoft, Udrea, Cocoş, Codruţ Marta sau Căşuneanu. Mai nou, se pare că şi alți sunt curați ca lacrima.

În orice ţară civilizată aceste proiecte sunt o problemă de securitate națională, născută din necesitatea creării unui sistem de interconectare  cu toate sectoarele de activitate economice și geostrategice, realizările politice fiind legate de reușita acestor proiecte de infrastructură care creează oportunități economice și locuri de muncă. Din păcate în România, cu concursul larg al instituţiilor de forţă, banul public este sifonat către o categorie de persoane din anturajul oamenilor politici, iar din lozincile ieftine, precum cele pe care ni le-a înşirat Marele Om, ar trebui să înţelegem că nu există un stat paralel, ci, mai nou, doar un „stat vertical“ care nu a irosit niciun efort în apărarea siguranţei naţionale şi a luptei împotriva terorismului.

Prin urmare, să dormim liniştiţi, „statul vertical“ există şi funcţionează, dar până să murim de mâna teroriştilor, vom muri din cauza găurilor din şosele, a bacteriilor din spitale, a inundaţiilor nestăvilite, iar pe copiii noştri nu îi va racola vreun islamist extremist, pentru că vor avea o sănătate precară din cauza şcolilor cu toaletă în curte, unde învaţă în „statul vertical“, cu infrastructura plină de pulbere de stele de generali.