Politizare și conducere discreționară la Opera Națională București III

Dacă ar fi să vorbim despre cifre şi despre felul în care arată mobilitatea socială a populaţiei României pentru participarea la activităţile culturale, datele sunt cât se poate de îngrijorătoare.  Doar 30% din populaţia României participă la cel puţin o activitate culturală pe parcursul unui an, în Franţa procentul este de peste 75%, iar media europeană este de peste 60%. Aceste cifre sunt generate tocmai datorită faptului pentru că oamenii obişnuiţi nu sunt atraşi de ceea ce înseamnă viaţa culturală a României din cauza unor practici împământenite la nivelul instituţiilor culturale româneşti, pe care le vom readuce în atenţia publică, cu intenţia vădită a unei reforme de substanţă.

O propunere legislativă a senatorilor Vlad Alexandrescu (USR) şi Lucian Romaşcanu (PSD), depusă la Senat prevedea următoarele: „Dacă persoana împlineşte termenul de 10 ani de exercitare a contractului de management în interiorul unei perioade contractuale, contractul încetează de drept”. Motivând demersul legislativ, fostul ministru al Culturii în cabinetul Cioloş, Vlad Alexandrescu spunea: “E vorba de a aduce principiul profesionalismului, al meritocrației în prim plan, de a încheia odată cu numirile politice, sinecurile politice, pentru că există nu numai instituțiile naționale care sunt păstorite de Ministerul Culturii, dar există și instituții la nivel județean sau la nivel de oraș, în care deseori sunt puși în funcție oameni care n-au nicio legătură cu cultura, profesiunea respectivă, nu sunt neapărat muzeologi, oameni de cultură, ci sunt oameni de partid, puși acolo pentru o sinecură.

Este necesar de a regândi sistemul, condițiile de prezentare la concurs, limitarea mandatelor e un lucru important, la două-trei mandate de câte cinci ani, astfel încât să se asigure o dinamizare a mediului acesta cultural. Ceea ce va prima este profesionalismul și sunt rezultatele în managementul cultural. De aceea am introdus și câteva condiții preliminare pentru a accede la concurs. Ceea ce este important este transparentizarea procesului de selecție a concursului de management, prin publicarea proiectului de management, prin publicarea, după ce se încheie concursul, a numelor experților care au făcut parte din comisia de concurs – deseori sunt persoane care nu au prea multe merite, sunt acolo ca să execute ordinul primarului, președintelui de Consiliu Județean sau chiar al ministrului – pentru ca toată lumea să poată urmări procesul de selecționare a managerului cultural și să poată urmări și proiectul de management în desfășurarea lui. Fac (n.r. managerii) ce li se cere: să angajeze persoane care n-au nicio legătură cu instituția, să presteze diverse munci care n-au nicio legătură cu profilul instituției, să scrie discursuri pentru liderii organizațiilor politice locale. Din păcate, acest sistem este destul de împământenit în România, inclusiv în Direcțiile Județene de cultură, care țin de Ministerul Culturii, și care ar trebui să fie deconcentrate eficient, eficace, activ în teritoriu pentru a supraveghea ce se întâmplă cu patrimoniul cultural”.

Demersul lui Vlad Alexandrescu este lăudabil, însă şi drumul spre Iad este pavat tot cu intenţii bune şi putem spune că până să-şi afirme unii politicieni caracterul vizionar al iniţiativelor legislative, fiecare dintre noi ne confruntăm în Romania secolului XXI, în aproape toate domeniile de activitate, cu situaţii la limita legalităţii şi a moralităţii. Şi mai interesant este că Vlad Alexandrescu nu a fost atât de înverşunat împotriva politizării instituţiilor culturale în perioada când a fost ministrul Culturii.

Sarabanda deciziilor proaste la Opera Națională București

Şi dacă tot vorbeam de cifre, ar fi cazul să abordam concret situaţia unei instituţii de cultură al cărei public reprezintă, după un scenariu optimist, 1% din procentul de 30% al populaţiei care participă la o activitate culturală în decursul unui an, este vorba de Opera Naţională Bucureşti. În ciuda acestei realităţi, bugetul Operei Naţionale este de 15 milioane de euro, cât bugetul însumat al Operelor Naţionale Cluj, Iaşi şi Timişoara.

Această realitate privind sumele imense din buget alocate acestei instituţii care a ajuns să-şi lege numele doar de arhitectura clădirii în care îşi duce existenţa, este coroborată cu o alta la fel de înspăimântătoare, şi anume că managerului unei instituţii de cultură precum Opera Naţională Bucureşti, conform legii 269/2009,  i se cere elaborarea unui proiect de management care poate ajunge să fie blocat de consiliul de administraţie în instituţiile în care acesta are rol deliberativ. Acest consiliu de administraţie este format din angajaţi ai instituţiei, care decid ulterior, în funcţie de interesele proprii, cu privire la activitatea instituţiei. Cât pot fi de obiective aceste decizii  privind atingerea unor obiective care implică angajarea cu intensitate a muncii, relaţionată cu factorul timp şi cât pot contribui acestea la dezvoltarea instituţiei, plecând de la un continuu flux de interese, este lesne de înţeles. Ceea ce este cu totul îngrijorător este faptul că planul de management rămâne o simplă formalitate, un demers lipsit de eficienţă şi doar o modalitate prin care se pot canaliza nişte bani într-o anumită direcţie.

În felul acesta, performanţa instituţiei ajunge să fie mereu ignorată, căci interesul este căpuşarea bugetului instituţiei în favoarea persoanelor agreate de puterea politică, iar instrumentul folosit în acest sens este perpetuarea conducerilor interimare, în lipsa unor măsuri coercitive îndreptate împotriva celor care nu respectă prevederile legii.

O situaţie similară o întâlnim şi în cazul evaluărilor abuzive care conduc la procese câştigate de managerii reclamanţi. Salariile retroactive şi alte cheltuieli de judecată sunt plătite, ca şi în cazul despăgubirilor acordate de CEDO, nu de cei în cauză, ci de statul român. În schimb statul român, prin Ministerul Finanţelor, are un drept de regres împotriva vinovaţilor, drept de care nu s-a folosit niciodată, fie din neştiinţă, fie din existenţa unor interese care nu au nimic de-a face cu rolul de instituţie publică aflată în slujba cetăţeanului.

Până una alta, am fost şi noi curioşi să vedem ce rol joacă aceste instituţii cu bugete colosale în viaţa culturală a ţării, mai ales în această perioadă în care pentru prima oară a fost proclamată importanţa activităţiilor culturale, adresând mai multe solicitări privind ordinele de ministrul emise pentru asigurarea conducerii interimare şi proiectele manageriale care privesc eficientizarea rolului acestei instituţii.

După cum se observă din conţinutul ordinelor de ministru, asigurarea interimantului s-a făcut pentru o perioadă de 120 de zile, cu excepţia ultimului ordin emis pentru actualul manager al Operei Naţionale Bucureşti care se află într-un perpetuu interimat asigura prin bună voinţa unui ministru care fie nu cunoaşte prevederile legale, fie face abstracţie de ele pentru că care o misiune de îndeplinit, aceea de a lăsa un buget imens pe mâinile unei persoane de încredere.

Interimatul la Opera Naţională Bucureşti durează de mai bine de 8 ani, în condiţiile în care nu a mai fost organizat niciun concurs sau, mai bine zis, nu a existat niciun concurs validat.

Consecințele politizării la Opera Națională București (I)

Condiţiile de participare la concursul de manager al Operei Naţionale Bucureşti au rolul de a restrânge aria candidaţilor, iar cei care trec de proba dosarelor, doi aşa cum s-a întâmplat ultima oară, niciunul dintre candidaţi nu a reuşit să obţină nota 7, nota minima pentru următoarea etapă a concursului. În situaţia în care se formulează şi o contestaţie, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul de faţă, soluţionarea acesteia durează până la calendele greceşti, iar rezultatul este unul absolut hilar.

Politizare și conducere discreționară la Opera Națională București II

Ce fel de interese ascund aceste interimate şi cui folosesc? Cu siguranţă unor interese politice şi de grup, având în vedere recentele evenimente din mandatul managerului Ştefan Ignat, care a făcut din activitatea desfăşurată la  Opera Naţională Bucureşti o modalitate de recompensare a unor simpatii personale.

Dimensiunea dramatică rezultată în urma acestor lupte intestine de la ONB este că personalul din cadrul instituţiei nu se bucură de protecţia şi de stabilitatea pe care orice loc de muncă ar trebui să le-o ofere. Mai mult decât atât, gestul managerului Ştefan Ignat de a distribui în diferite roluri o studentă în locul artiştilor consacraţi are menirea de a crea atât frustrare în rândul acestora, ca să nu mai vorbim de calitatea spectacolelor.

Lordul Raglan spunea “cultura este cam tot ce facem şi maimuţele nu fac”, însă din felul în care sunt conduse intituţiile de cultură în România, cultura a ajuns să fie cam tot ceea ce nu facem, stabilindu-ne ca ţintă o lume primitivă.