O justiție oarbă, târzie și nulă
Motto: ”…Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căței….”
Grigore Alexandrescu – Câinele și cățelul (fabulă)
Justiţia este ansamblul regulilor care perpetuează un tip de individ într-o societate la un moment dat. Faptul că justiţia din România de după 1989 şi-a pierdut credibilitatea şi se află într-o evindentă criză de imagine este consecinţa unei disoluţii a autorităţii statului român care a atins toate instituţiile publice.
Tipul de individ perpetuat de justiţia postdecembristă, într-un mod conştient sau inconştient, a fost cel al individului descurcăreţ, oportunist, manipulator şi diversionist. Un prim reprezentant al acestei tipologii a fost Ion Iliescu. Cu el a început asaltul şi decredibilizarea justiţiei din România. Dosarul Revoluţiei şi cele ale Mineriadelor, din motive necunoscute mie şi care nu fac obiectul discuţiilor de astăzi, au rămas într-o negură a istoriei din care, toată această pleiadă de procurori şi judecători, nu a reuşit să le scoată.
Au urmat Traian Băsescu şi camarila sa. În ciuda faptului că presa semnala faptele de corupţie evidente în cazul Elenei Udrea şi al apropiaţilor lui Băsescu “justiţia independentă” nu a fost interesată nicio clipă de aceste aspecte. Doar nişte orgolii au făcut ca la un moment dat să o vedem pe Elena Udrea defilând prin faţa camerelor de luat vederi încătuşată sau să-i vedem copilul de câteva zile smuls din braţe, şi tot în faţa televiziunilor, şi tot într-un dezgustător spectacol mediatic. Un spectacol grotesc destinat unor spectatori însetaţi de răzbunarea acumulată pe fondul unor frustrări şi umilinţe repetate. Oamenii voiau cătuşe şi poveşti din celulele închisorilor şi asta au primit. Udrea ne-a povestit chinurile sale din arest, ne-a vorbit despre celula strâmtă şi despre toaleta cu şobolani, Alina Bica ne-a povestit despre salteaua umedă de la Târgşor, despre pneumonia căpătată şi despre destinul ei distrus, însă nimeni nu ne spune despre bani… despre sumele acelea ameţitoare despre care se vorbea în rechizitorii şi care puteau fi folosiţi pentru spitalele mizere care s-au dovedit a fi adevărate inferne în care oamenii ard de vii, pentru şcolile pline de igrasie, pentru tabletele şi laptopurile pe care mulţi copii nu le-au avut pentru şcoala online, pentru infrastructura pe care toţi politicienii o constată, cu o stupoare incredibilă, ca fiind inexistentă doar atunci când se face schimbul de guvernare, pentru agricultura despre care vorbim ca despre un bolnav cu şanse minime de supravieţuire.
https://www.cotidianul.ro/avocatul-care-a-pus-pe-hold-magistratura-din-romania/
Făcând o paralelă cu cazul Oneşti, soţia criminalului care fusese acuzată de delapidare, pierduse un modest apartament, singura locuinţă, de altfel, a familiei care a fost aruncată în stradă fără ca cineva să se întrebe cum se va descurca, pentru că societatea la care lucrase fusese interesată de recuperarea prejudiciului şi nu de condamnarea angajatei, dovadă că nu a existat un proces penal în acest caz. Când este vorba despre cazurile mari de corupţie lucrurile stau cu totul invers, pentru că banii sunt ai statului, iar interesele statului sunt apărate de către nişte funcţionari care nu au nici interesul şi nici pregătirea pentru acest lucru. Însă şi resursele statului, ca orice lucru pe lumea aceasta, sunt limitate şi singura modalitate de a-i mai trezi din amorţeală pe aceşti funcţionari se pare că a rămas doar banul. Cum se pune în discuţie chestiunea tăierii pensiilor speciale, aflăm că magistraţii sunt foarte vocali, solidari şi îşi simt independenţa afectată, căci doar banii le ţin conştiiţa trează şi îi pot feri de tentaţii, nu vocaţia, nu jurământul (pentru unii doar o formalitate) pe care l-au depus, acela de a-şi îndeplini atribuţiile cu onoare, cinste şi fără părtinire.
Spectacolul mediatic este la mare preţ pentru că oamenii au nevoie de circ şi doar de puţină pâine pentru a simţi că trăiesc. Şi atunci, de unde mai poate străbate încrederea în justiţia din România? Unde mai poate fi credinţa omului că nişte funcţionari ai statului, deşi magistraţilor li se pare această denumire una marginală, mulţi dintre ei crezându-se nişte fiinţe superioare şi care nu au fost atinse nici în treacăt de muritorii de rând, îşi desfăşoară activitatea în slujba adevărului şi a dreptăţii!?
Invocând faptul că dreptatea şi adevărul sunt valorile supreme după care se ghidează în înfăptuirea actului de justiţie şi nu emoţia publică, dosarul 10 August a fost clasat la fel ca şi cele privind Mineriadele, perpetuându-se, în acest fel, confuzia în care ne place să fim ţinuţi, căci justiţia din România nu-şi găseşte nici resursele, nici motivaţia pentru adevăr. Nu despre emoţia publică este vorba în aceste cazuri, ci despre funcţia de prevenţie pe care o pedeapsă o are.
Am trecut peste Revoluţia din 1989, peste Mineriade şi iată că, după 30 de ani, România încă mai crede în răsturnarea regimurilor prin violenţă şi distrugeri. Acestea sunt doar câteva motive pentru care justiţia din România va fi doar o justiţie târzie şi, de cele mai multe ori, nulă.
Ciprian Demeter